I. L. Caragiale – Opere III
„Era o frumusete. O figurã clasicã încadratã de niste plete mari negre: o frunte înaltã si seninã, niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea cã cineva este înãuntru; un zâmbet blând si adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânãr coborât dintr-o icoanã, un copil predestinat durerii, pe chipul cãruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
„Mã recomand, Mihail Eminescu."
Asa l-am cunoscut eu.
Câtã filosofie n-am depãnat împreunã toatã noaptea aceea cu nepregetul vârstei de saptesprezece ani.
Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotărât, închipuirea nu mă înselase... Era un copil minunat.
Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.
– Dacă-ti place asa de mult poezia, trebuie să si scrii, i-am zis... am aflat eu că dumneata ai si scris.
– Da, am scris.
– Atunci, – si mie-mi place poezia, desi nu pot scrie, – fii bun si arată-mi si mie o poezie de dumneata.
Eminescu s-a executat numaidecât...
Asa l-am cunoscut atuncea, asa a rămas pânã în cele din urmã momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; blând si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit de toate; aici de o abstinentã de pustnic; aci apoi lacom de plãcerile vietei; fugind de oameni si cãutându-i; nepãsãtor ca un bãtrân stoic si iritabil ca o fatã nervoasã. – Ciudată amestecãturã! – fericitã pentru artist, nenorocitã pentru om!...
Acest Eminescu a suferit multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucatã si nu dintr-una care se gãseste pe toate cãrãrile.
Generatii întregi or sã suie cu pompã dealul care duce la Serban-Vodã, dupã ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, si o bucatã din care sã scoti un alt Eminescu nu se va mai gãsi poate... 1889, iunie 18".
