Titu Maiorescu – Eminescu si poeziile lui

„Ceea ce caracterizeazã mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covârsitoare inteligentã, ajutatã de o memorie, cãreia nimic din cele ce-si întipãrise vreodatã nu-i mai scãpa (nici chiar în epoca alienatiei declarate), încât lumea în care trãia el dupã firea lui si fãrã nici o silã, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le însusise si le avea pururea la îndemânã. În aceeasi proportie tot ce era caz individual, întâmplare externã, conventie socialã, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteascã si chiar soarta externã a persoanei sale ca persoanã, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materialã a lui Eminescu însemneazã a întrebuinta o expresie nepotrivitã cu individualitatea lui si pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca sã trãiascã în acceptiunea materialã a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodatã în vremea puterii lui intelectuale; când nu câstiga singur, îl sustinea tatãl sãu si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.

Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cãrui lipsã se plânge o revistã germanã din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, dupã dispozitia momentului, cu acel surâs de indulgentã miloasã ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sã-l vadã, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vãzut si eu la Curte si l-am vãzut pãstrând si aici simplicitatea încântãtoare ce-o avea în toate raporturile sale omenesti. Dar când a fost vorba sã i se confere o distinctie onorificã, un bene-merenti sau nu stiu ce altã decoratie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însusi al cugetãrii omenesti, care alt Rege ar fi putut sã-l distingã? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desãvârsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea idealã, pentru care orice coborâre în lumea conventionalã era o supãrare si o nepotrivire fireascã!

Cine-si dã seamã de o asemenea figurã, întelege îndatã, cã nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele, care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul stãrii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupãrilor sale. Sã fi avut ca redactor al «Timpului» mai mult decât a avut, sã fi avut mai putin; pentru micile lui trebuinte materiale tot atât era. Numai dupã izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se arãtau însã felurite forme de degenerare eticã, obisnuite la asemenea stãri, devenise lacom de bani.

Prin urmare legenda, cã mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebuie sã aibã soarta multor alte legende: sã disparã înaintea realitãtii.

Si nici munca specialã a unui redactor de ziar nu credem cã trebuie privitã la Eminescu ca o sfortare impusã de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestãrile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscãrii filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amãnuntitã, fie luptele politice din tarã. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului sãu. Si energia, cu care a redactat «Timpul», înãltimea de vederi, ce apare în toate articolele lui, puterea neuitatã, cu care în contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a impus importanta elementului autohton, sunt o dovadã pentru aceasta.

Cu o asa naturã, Eminescu gãsea un element firesc pentru activitatea lui în toate situatiile, în care a fost pus. La bibliotecã, pentru a-si spori comoara deja imensã a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a stãrui cu limpezimea spiritului sãu asupra nouelor metode de învãtãmânt; în cercul de amici literari, pentru a se bucura fãrã invidie sau a râde fãrã rãutate de scrierile cetite; la redactia «Timpului», pentru a biciui frazeologia neadevãratã si a formula sinteza unei directii istorice nationale: în toate aceste ocupãri si sfere Eminescu se afla fãrã silã în elementul sãu.

Dacã a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internã, este înnãscutã, este ereditarã. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu cã la doi frati ai sãi, morti sinucisi, a izbucnit nebunia înainte de a sa si cã aceastã nevropatie se poate urmãri în linie ascendentã.

De altminteri si în vremea, în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului sãu fãcuse pe amici sã se teamã de rezultatul final. Viata lui era neregulatã; adesea se hrãnea numai cu narcotice si excitante; abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute în citire si scriere, zile întregi petrecute fãrã mâncare, si apoi deodatã la vreme neobisnuitã, dupã miezul noptii, mâncãri si bãuturi fãrã alegere si fãrã mãsurã; asa era viata lui Eminescu. Nu aceastã viatã i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnãscut a cauzat aceastã viatã. Ceea ce o dovedeste, este, cã toate încercãrile, adeseori si cu stãruintã repetate de unii prieteni ai sãi, între altii si de mine, nu au fost în stare sã-l aducã la un trai mai regulat.

Si nici de nefericiri, cari ar fi influentat sãnãtatea intelectualã sau fizicã a lui Eminescu, nu credem cã se poate vorbi. Dacã ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? am rãspunde: cine e fericit? Dar dacã ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? am rãspunde cu toatã convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mãrginitã a unui egoist nemultumit cu soarta sa particularã, ci era eternizat sub forma mai seninã a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui strãbate indignarea în contra epigonilor si a demagogilor înselãtori, avem a face cu un simtimânt estetic, iar nu cu o amãrãciune personalã. Eminescu, din punct de vedere al egoismului, era cel mai nepãsãtor om ce si-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi expus la o prea mare nefericire. Seninãtatea abstractã, iatã nota lui caracteristicã, în melancolie ca si în veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exsultantã.

Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câstigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o fãcuse, o refãcuse, o rafinase, cãutând mereu o formã mai perfectã, o cetea parcã ar fi fost o lucrare strãinã de el. Niciodatã nu s-ar fi gândit mãcar sã o publice: publicarea îi era indiferentã, unul sau altul din noi trebuia sã-i ia manuscrisul din mânã si sã-l dea la Convorbiri Literare!

Si dacã pentru poeziile lui, în care si-a întrupat sub o formã asa de minunatã cugetãrile si simtirile, se multumea cu emotiunea esteticã a unui mic cerc de amici, fãrã a se gândi la nici o satisfactie de amor-propriu; dacã el se considera oarecum ca organul accidental, prin care însãsi poezia se manifesta, asa încât ar fi primit cu aceeasi multumire sã se fi manifestat prin altul: ne este permis a conchide nu numai cã era nepãsãtor pentru întâmplãrile vietii externe, dar si chiar cã în relatiile lui pasionale era de un caracter neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiascã nu-l putea captiva si tinea cu desãvârsire în mãrginirea ei. Ca si Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubitã decât copia imperfectã a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplãtoarea copie sau îl pãrãsea, tot copie rãmânea, si el cu melancolie impersonalã îsi cãuta refugiul într-o lume mai potrivitã cu el, în lumea cugetãrii si a poeziei. De aici „Luceafãrul” cu versurile de la sfârsit:

„Ce-ti pasã tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trãind în cercul vostru strâmt

Norocul vã petrece;

Ci eu în lumea mea mã simt

Nemuritor si rece."