Ioan Slavici – Eminescu si limba românească

     „Eu rostiam la început vorbele cum se obicinuiește prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori si zicea că-i sfarăm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra și nu-și pierdea sărita ca mulți dintre gramaticii de atunci. După părerea lui, cea mai dulce și mai bogată în sunete era rostirea moldovenească. Ea însă nu poate să fie reprodusă prin literele pe care le avem. El stăruia dar pentru rostirea bucureșteană și în-deosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simplă și poate să fie fixată cu destulă preciziune. Îi plăcea însă tot ceea ce avea un caracter particular nu numai în rostire, ci și în genere în felul de a vorbi si trăgea cu urechea când catanele adunate la Viena din deosebitele părti ale împărăției stăteau de vorbă între ele. Adeseori întreba apoi «unde se zice așa»?

  Asa ajunseserăm să ne formãm convingerea, cã cea mai bogatã e limba vorbitã de românii de la miazãnoapte, începând din judetul Sucevei peste Câmpulungul Moldovenesc si peste Nãsãud pânã la Sãlagiu, unde se întrebuinteazã multe vorbe de originã romanã, care aiurea s-au pierdut. E lumea în care a trãit mult jãlitul nostru prieten Simeon Marian Florian si din care a iesit Gheorghe Cosbuc. Interesant si astfel si frumos într-un fel oarecare i se pãrea lui Eminescu tot ceea ce era neobisnuit în materie de limbã, si el întreba mereu: «unde se zice asa?». Dar tocmai de aceea lua în bãtaie de joc pe cei ce vorbeau cum nu «se zice» nicãieri. El vorbeste adeseori despre o limbã «pãsãreascã», si «pãsãreasca» e pentru dânsul cum nicãieri nu vorbeste poporul, tot ceea ce în materie de limbã e nãscocit, rezultat din impulsiuni momentane ori alcãtuit, fie în pripã, fie fãrã destulã pricepere. Erau atunci si sunt si azi oameni care zic, ba chiar si scriu, «un pahar cu apã», «cu pãlãria pe cap» ori «mã duc în Bucuresti». Eminescu îi întreba: «unde se zice asa» si-i lua în bãtaie de joc.
Nu avem sã ne facem limba, ci sã ne-o iubim si sã cinstim pe cei ce ne-au plãsmuit-o, atât de frumoasã si de înteleaptã cum o avem.

    Sunt cronicarii, nici cãrtile bisericesti; altii sunt mai cãrturari, dar n-au trãit niciodatã în mijlocul poporului si n-au nici o slãbiciune pentru limba româneascã; iar altii s-au dezvoltat sub înrâuriri strãine ori trãiesc în cercul strâmt al vreunei mahalale ori prin încã mai strâmtele «saloane», cu ale cãrora atmosferã s-au deprins: sunt de tot putini cei ce umblã pe drumul deschis de «Junimea» si cuprind în gândul lor, ca Eminescu, întreagã viata sufleteascã a poporului român!
Încã mai putini sunt însã cei ce scriind, cumpãnesc, ca dânsul, orisicare vorbã, si îsi dau silinta sã se desãvârseascã pe sine însisi.

   Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrând, fiindcã nu se socotea îndeajuns pregãtit pentru ceea ce vroia sã facã, si e foarte putin ceea ce ne-a rãmas de la dânsul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrãri dupã pãrerea lui încã neisprãvite, pe care le-a publicat cu inima îndoitã – cedând stãruintelor puse de altii.

  Numai rar de tot se întâmpla, ca sã fie multumit si el însusi de ceea ce a scris, si nemultumit era – nu de ceea ce a zis, ci de forma, în care îi era reprodusã gândirea. «Nu e asta», zicea el cuprins de neastâmpãr, si era în stare sã tinã manuscriptul ani de-a rândul în sãltarul «mesei de brad», sã revadã mereu ceea ce a scris ori sã scrie în mai multe rânduri acelasi lucru, cãci cea mai frumoasã icoanã e stricatã si ea, dacã a rãmas într-însa o patã ori un colt neisprãvit.

Exigentele lui în ceea ce priveste forma erau atât de mari, încât nu se multumea, ca limba, ritmul si rimele sã-i fie de o corectitate desãvârsitã si sã se potriveascã cu simtãmântul reprodus, ci tinea ca muzica limbii sã fie si ea astfel alcãtuitã, încât sã simtã ceea ce voieste el si cel ce nu întelege vorbele.
Astfel în:


"O mamã, dulce mamã, prin negurã de vremi
Prin freamãtul de frunze la tine tu mã chemi."

sunetele sunt sumbre si aspre, iar în:


"Somnoroase pãsãrele
Pe la cuiburi se adunã,"

sunetele sunt senine si clare, pe când în:

"S-a stins viata falnicei Venetii" – ele sunt de bronz.

Pentru ca sã poatã ajunge la aceastã desãvârsire a formei, de care numai în putine dintre poeziile sale s-a apropiat, el trebuia sã-si câstige deplinã stãpânire asupra limbii în toate privintele.

Aceasta si era una din cele mai constante preocupãri ale lui pânã în ziua, în care i s-a curmat lucrarea.